Sculptura romană
Primele opere remarcabile,din sec. IV-III i.e.n.-statuia din bronz ale lui Brutus și Scipio Africanul (azi în Muzeul Arheologic din Florența, respectiv în Muzeul Conservatorior din Romă)-sunt opere etrusco-române.
A urmat apoi influența sculpturii elenstice, în care autorul pune accentul pe caraceristicile personale unuce ale individului, relevând presupusele raporturi existențe între expresia figurii și caracterul personajelor.
Romanii au manifestat o preferința special apentru artă portretului (a portretului în sculptură). Această preferința își avea explicația în vechiul obicei al patricienilor de a-și expune în casă, în timpul funerariilor unuui embru al familiei, măștile strămoșilor, executate cu un puternic relaism;măști funerarre ale căror reminiscențe se vor regăsi și în
portetele executate în teracotă, piatră sau marmură, ale generației imediat uramatooare.
În timp, la Romă se înregistrează din ce în ce mai mare de portrete sculptate cât mai realist executate, ale unor personaje atât decedate cât și în viață;mai ales că "în ultimul secol al Republicii, obiceiul grecesc de a se ridica statui în onoarea unor bărbați vestiți-s-a răspândit și la Romă, unde magistrații superiori în vârstă au obținut dreptul de a li se ridica în locuri publice statui care îi reprezentau".În felul acesta, sub influența suplimentară a tradițiilor sculpturii în bronz etrusce, românii ppretindeau sculpturilor-de obicei greci de origine- un stil hotărât realist;stil în care "subiectul e portretizat așa cum este le în realitate, fără a-i idealiza particularitățile fizice, și cuexpesia nu a unui filosof, a unui poet șaua unui vizionar, ci cu expresia unui om de afaceri".
Începând din al ÎI-lea secol i.e.n. gustul artistic al românilor a fost educat, iar creația artiștilor a fost fecundată de influența grecească.Forurile, piețele, templele, vilele particularilor din Romă și alte orașe ale Italiei s-au umplut de statui grecești. Artiștii români ai acestui secol-în primul rând Pasitele, autor și a unei descrieri în 5 cărți a celor mai renumite opere din antichitate, urmat de Stephanos, Menelaos și Arcesilas-imitaumai degrabă stilul alexandrian decât cel clasic, accentuând tensintele proprii spiritului și stilului rman:viziunea realistă și minuțioasă precizie a execuției. Statuil divinităților sunt mai puțin frecvențe decât cele ale unor personaje contemporane. Octavianus Augustus, de pildă, a fost reprezentat în peste 140 de busturi și statui, în cele ai diverse ipostaze:nud asemenea unei divinități (Louvre), sau într-o solemnă togă de ontifex Mximus, sau în somptuos costum de general vorbind soldaților (Louvre, Romă-Muzeul Național Muzeului Vaticanului).
toate devenit . Impresia pe care o este de noblețe rece:atitudinea este , fizionomia este cu pentru exactitate;dar același timp se notează o tedinta de idealizare poderata-prin ornamentul alegoric cuirasei- sculptorul avea vedere primul rând glrificarea unui împărat.Aceeași spre idealiazare se oberava maiestoasa statuie lui Aurelius de pe Capitoliu, care sennatatea personajului este într-o corespondennta cu masivitatea volumelor dinamismul reținut mișcării calului. Este care , din Renașterii azi, modelul ideal atâtor admirabile monumente ecvestre.
