Imperiul roman

Remarcă lui Ovidiu că ,,Romă este locul cel mai demn de întâlnire a tuturor zeilor reprezintă o realitate religioasă ce se regăsește în orizontul religios român și care vizează capacitatea română de a acceptă, silită sau de bună voie, influențe externe; misterele orfice, dionysiace, pythagoreismul etc., venite pe filiera greaca, dar și cultele orientale invadează universul religios român, conferindu-i noi valențe: cultul zeiței Isis, cultul zeiței Cibela (Marea Mamă), mithraismul, creștinismul s.a. Veneau în întâmpinarea marilor întrebări existențiale legate de viață omului, de speranța, de viață de după moarte pe care rigidă, conservatoarea și formală religie română nu le putea satisface. În epocă imperială, odată cu extinderea stăpânirii române pe trei continente (Europa, Africa, Asia), fondul arhaic al tradițiilor religioase române este tot mai mult erodat de puternicele influențe religioase externe. Octavian Augustus a avut o tentativă în restaurarea acestei tradiții, dar contactul cu puternicele influențe orientale a direcționat nouă orientare religioasă; Caesar, Octavian au fost divinizați (Octavian = Augustus). Împărații români sunt, începând cu sec. ÎI-III d.Ch., considerați zei încă din timpul vieții lor (Împăratul Aurelian se credea fiul zeiței Minerva, Caligula afirmă că este frate cu Jupiter, iar Domitian că este însuși Jupiter). Se conturează, așadar, clar cultul imperial, asociat firesc cu tradiționalul cult al Romei, iar aderarea și participarea la aceste culte devine politică de stat obligatorie în întreg Imperiul Român, că semn de loialitate față de puterea imperială, orice refuz de a se supune acestor norme ducând la crunte persecuții (creștinii în primele secole d.Ch.). Spre sfârșitul imperiului, politeismul greco-român se transformă într-o formă de panteism solar, urmărea fiind acel sincretism ce se manifestă în întreg spațiul romanității. Vechea religie română, erodată de atâtea presiuni, asimilări și sinteze, a suferit profunde transformări, sfârșind printr-o decădere tot mai accentuată. Tentativele de restaurare a religiilor păgâne din vremea lui Julian Apostatul (361-363) au eșuat. Creștinismul, religia Mântuitorului lisus Hristos, pune capăt păgânismului greco-român prin edictul de la Milan (313 d.Ch.), când s-a dat libertate tuturor cultelor religioase, iar în timpul lui Constantin cel Mare, creștinismul devine religie oficială a Imperiului Român (sinodul de la Niceea-august 325 d.Ch.).