Imperiul roman

sau popoarelor cucerite de români. De obicei erau primii trimişi în luptă, înaintea legionarilor. Mulţi erau arcaşi sau făceau parte din cavalerie; alţii aveau îndeletniciri mai dure, cum ar fi păzirea forturilor de frontieră.  
Fiecare grup de 80 de oameni era comandat de câte un centurion. Aceşti centurioni erau adevăraţii conducători în armată română. Erau soldaţi duri, bine instruiţi, care-şi croiau drum să ajungă ofiţeri. Fiecare centurion avea un baston confecţionat dintr-un butuc de vită-de-vie, că semn al puterii sale. Cu acesta putea să lovească pe oricine nu-şi vedea de treabă aşa cum trebuie. Uneori, soldaţii aveau foarte puţine de făcut. Stăteau în barăci, făceau reparaţii şi curăţenie. Dar puţeau fi atacaţi oricând, aşa că trebuiau să fie pregătiţi şi în formă. Mergeau peste tot pe jos şi trebuiau să fie gata să mărşăluiască până la 32 de kilometri pe zi, să care un echipament de 27 kilograme, plus armele. Instrucţia era dură. Se confruntau cu obstacole, îmbrăcaţi în armură completă, se simulau bătălii şi făceau marşuri. Era o înstrucţie îndelungată, cu o disciplină de fier. Un soldat putea fi lapidat până la moarte, dacă nu-şi făcea datoria aşa cum trebuie. Majoritatea luptelor erau corp la corp şi puţeau fi foarte sângeroase. Ofiţerii trebuiau să se asigure că nu da nimeni înapoi în ultimul moment. Fiecare trebuia să lupte pe viaţă şi pe moarte. Se dădeau recompense pentru bravură, menite să-i încurajeze. Primeau medalii şi lanţuri, iar cel ce salvă viaţă altui soldat primea o coroană din frunze de stejar. Era rasplatit, de asemenea, primul care atacă zidurile unui fort sau se aruncă la bordul unei corăbii duşmane. Puţini erau cei care primeau onoruri. Majoritatea celor care luptau erau ucişi înainte de terminarea stagiului. 
Echipamentul complet al unui infanterist român constă în : căsca de bronz, platoşa, gladius, două suliţe, o cantitate de grîu suficientă pentru 15 zile, un coş cu lucruri personale, o oală de gătit, un topor, un tîrnăcop, scut de alamă, o cazma, doi pari de lemn pentru îngrăditură de noapte.  
  
LEGIUNEA (latinul legio=armata) 
Unitate militară permanenţă tactică şi strategică,recrutată dintre cetăţenii români. Pînă în sec. 2 en. ,avea un efectiv de 5600 de soldaţi repartizaţi în 10 cohorte,fiecare cohortă avea 6 centurii şi fiecare centurie 80 de oameni. După reorganizarea armatei, intreprinsă de împăratul Hadrian, numărul soldaţilor unei legiuni a fost ridicat la 6800 lor adaug induli-se şi 726 de cavalerişti. Împăratul Augustus a stabilit numărul legiunilor la 28 acesta crescînd pînă sub Septimius Severus la 30. Serviciul în legiune dură 20-25 de ani, la capătul cărora soldaţii primeau recompense în bani şi loturi de pămînt. Începînd cu Augustus, comandă unei legiuni i se încredinţa unui legat imperial de rang senatorial. Organizarea lui Augustus a rămas în vigoare pînă în sec.3 en. Împăratul Diocleţian şi apoi şi Constantin au mărit numărul legiunilor dar le-au micşorat efectivul pînă la 1000 de soldaţi de infanterie fiecare. 
  
Legiuni în Dacia 
Majoritatea legiunilor au venit în Dacia cu ocazia războaielor, însă au plecat în scurt timp pe alte fronturi, după pacificarea noului teritoriu român. 
Legiunea a XIII-a Gemina-cantonată la Apulum (106 en -271en)-formată de Augustus în 27 en prin fuziunea a două legiuni purtînd acest număr, cantonată în Panonia apoi în Germania după dezastrul lui Varus (9en), apoi în Italia de către Nero. L-a susţinut pe Otho dar a fost înfrîntă de legiunea a V-a Alanda, la Bedr