Imperiul roman

care privea spre trecut și viitor și era reprezentat cu două fețe. A devenit și zeitatea începutului de an, de unde provine numele lunii ianuarie. Vestă era zeița focului sacru, protectoare a Romei. Preotesele ei, vestalele, care întrețineau focul sacru în templul Vestei, erau în număr de șase, alese de marele pontif dintre fețe sub 10 ani aparținând unor familii nobile. În timpul serviciului lor de 30 de ani trebuiau să rămână caște și se bucurau de un prestigiu deosebit. Ofensele aduse unei vestale erau pedepsite cu moartea iar dacă un condamnat la moarte întâlnea în drumul spre locul de execuție o vestală putea fi grațiat. Minerva era zeița meșteșugurilor dar și a înțelepciunii, fiind asimilată cu Atena din panteonul grecesc, iar Venus a grădinilor și a frumuseții, prin asimilarea atributelor Afroditei grecești. Spre deosebire însă de greci, românii nu au reprezentat zeitățile lor sub chipul omenesc. Cu un spirit mai pragmatic, aceștia nu erau preocupați de problemele filosofice cu privire la evoluția existenței omenești, moartea, destinul. În principiu, practicile lor de cult aveau scopul de a câștiga bunăvoință divinităților și erau o daotorie civică a fiecărui cetățean de a trăi în pace cu divinitățile.  
Centrul vieții religioase îl reprezenta casă fiecărui roman, unde capul familiei oficia cultul domestic, aducând pe altarul de lângă vatră ofrande zeilor casei, Vestă, Ianuș, cei doi penati și lari, cei din urmă preluați de la etrusci. Actele de cult publice erau reglementate riguros și supravegheate de pontifi, care nu erau propriu-zis sacerdoți, ci aveau funcții de administrare a cultului. Pe lângă îndatoririle religioase, cei care făceau parte din colegiul pontifilor aveau și atribuții juridice și de istoriografi. Ei stabileau calendarul, țineau evidența sărbătorilor, consacrau edificiile publice, vegheau că legile publice să nu vina în contradicție cu cele religioase, hotărau admiterea unor divinități străine în panteonul român. Pontifii au fost și principalii istoriografi ai Romei și primii legislatori, punând bazele dreptului român. Colegiul acestora era prezidat de supremul pontif (Pontifex Maximus), în perioadă regală însuși regele iar în cea imperială împăratul. Pontifex Maximus era ales pe viață, își avea locuința în For și sub autoritatea să se găsea colegiul sacerdotal al celor 15 flamini, numiți pentru un an, care executau sacrificiile și conduceau cultul divinităților principale. Alte colegii sacerdotale erau cel al vestalelor, al apulonilor, care organizau festivitățile religioase, banchetele și jocurile publice, spectacolele de teatru și circ, cel al augurilor, care interpretau intențiile și  zeilor, prin observarea zborului   cântecului păsărilor. Pe aceste colegii, existau o serie de confrerii cu atribuții specifice, de asemenea religioase.   Religia română nu a avut o doctrina propriu-zisă, bine structurată, stabilă și a fost caracterizată de disponibilitatea de a prelua credințe și practici religioase de la popoarele cu care au venit în contact, atât europene cât și orientale. Octavianus Augustus a reformat religia română, a dispus că teritoriul orașului Romă să fie împărțit în 14 cartiere, fiecare cu un altar, în care se practică cultul larilor și al geniului, devenit spirit tutelar al împăratului. Sub influența Orientului, au apăaut noi personificări ale divinităților: Romă însăși devine o divinitate, căreia i se dedică statui, împărații Caesar, Antonius, Augustus sunt declarați fii ai zeilor încă din timpul vieții, li se ridica altare, numeroase statui în For și se ajunge astfel la un adevărat cult imperial. Alte influențe orientale au fost materializate în preluarea cultului egiptean al zeiței Isis, răspândit în întreg imperiul, al zeităților Cybele, Baal, Mithra și altele. La începutul primului mileniu d. Hr., pătrund, tot prin filiera orientală, cultele creștine, o nouă religie ai cărei adepți au fost într-o prima perioadă aspru persecutați, prigoniți și omorâți, pentru că în cele din urmă chiar împărații români să se crestineze. 
 Religia română nu a avut o doctrina propriu-zisă, bine structurată, stabilă și a fost caracterizată de disponibilitatea de a prelua credințe și practici religioase de la popoarele cu care au venit în contact, atât europene cât și orientale. Octavianus Augustus a reformat religia română, a dispus că teritoriul orașului Romă să fie împărțit în 14 cartiere, fiecare cu un altar, în care se practică cultul larilor și al geniului, devenit spirit tutelar al împăratului. Sub influența Orientului, au apăaut noi personificări ale divinităților: Romă însăși devine o divinitate, căreia i se dedică statui, împărații Caesar, Antonius, Augustus sunt declarați fii ai zeilor  din timpul vieții, li se  altare, numeroase   For  se ajunge astfel la un adevărat cult imperial. Alte  orientale au fost materializate  preluarea cultului egiptean  zeiței Isis, răspândit  întreg imperiul,  zeităților Cybele, Baal, Mithra  altele. La începutul primului mileniu d. Hr., pătrund, tot prin  , cultele creștine, o  religie  cărei adepți au fost într-o   aspru persecutați, prigoniți  , pentru   cele din  chiar    se crestineze.