Imperiul roman

îmbrăca o tunică albă făcută dintr-o stofă țesută potrivit unui procedeu arhaic și reținută pe talie de un nod dublu. Pieptănătură era aranjată cu ajutorul unui instrument special(hosta coelibaris), părul era împărțit în șase;uvite înconjurate de bentițe pentru a fi apoi reunite într-un coc. După aceea se așeza un voal portocaliu. 
Câteodată se așeza câte o cunună de fori și diverse bijuterii, un colier de aur și diverse brățări. În picioare purtau sandale de aceeași culoare că și voalul. Băiatul era îmbrăcat an ajunul nunții cu o tunică de culoare albă, simbol al purității. În picioare purta sandale. Mijlocul era încins cu o centură din piele. Nuntă că și în zilele noastre era un prilej de bucurie. În tot acest timp instrumentiști din flaute și harpe creau o atmosferă plăcută. 
Tânără familie aducea jertfe zeilor casnici pentru întărirea noii familii. De obicei invitații la nuntă aduceau cu ei daruri simbolice, punând astfel temelia noii familii. 

După ce pater familias isi exercită dreptul sau de recunoaștere a copilului, urmă, în ziua a opta dacă era față și intră nouă dacă era băiat, ceremonia acordării numelui. Ceremonia constă din sacrificii și rugăciuni de purificare și se încheia cu o masă familială. Cu acest prilej se îndeplineau și o serie de practici, mai ales din partea bunicelor și a moașelor, pentru înlăturarea și prevenirea oricăror vrăji, farmece, blesteme sau deochi, care ar fi putut daună nou-născutului. Pentru a-l feri și în viitor de toate acestea, se atârnă de gâtul copilului, un medallion (bulla), rotund sau în formă de inimă. Toți copiii născuți liberi purtau acest amulet, dar pe când al celor săraci se făcea din piele, al celor bogați era de aur; băieții îl purtau până când imbracau toga virilis, iar fețele până la căsătorie. 
În epocă republicană nou-născutul nu era anunțat la nici o autoritate religioasă sau civilă pentru înregistrare. De aceea nici numele care-i era dat nu era ținut în evidența înainte de a imbraca toga virilis, când era constatat oficial și trecut pe listele de cetățeni. Singură înștiințare se făcea din partea tatălui cu ocazia efectuării recensământului de către censori pentru stabilirea veniturilor, respectiv a impozitelor. În timpul împăratului Marcu Aureliu, au fost introduse primele registre oficiale de nașteri, care aveau scopul de a stabili vârstă fiecărei persoane. De atunci tatăl era obligat că în răstimp de 30 de zile de la naștere să anunțe numele și data nașterii copilului. 

Influenta mamei îsi punea pecetea asupra întregii vieti viitoare a copilului. Este simbolic, dar nu mai putin elocvent în aceasta privinta, episodul transmis de traditia istorica privitor la revolta lui Coriolan si actiunea lui dusmanoasa împotriva patriei sale: dupa ce nici rugamintile trimisilor poporului roman, nici acelea ale preotilor nu l-au putut îndupleca, el s-a oprit în fata dojenilor mamei sale.

Atunci când mama nu îsi putea îndeplini acest rol de educatoare a propriilor sai fii, se cauta în cadrul familiei vreo ruda mai în vârsta si care impunea respect în jurul ei pentru a i se încredinta misiunea de a-i creste într-o atmosfera de înalta tinuta morala si severitate. Deci, nu se recurgea nici atunci la vreo doica platita. La vârsta de sapte ani baietii ieseau de sub influenta directa a mamei, trecând sub aceea a tatalui.          Sub supravegherea tatalui, copiii se initiau treptat în cunoasterea si practicarea unui fel de viata traditionala; ei se deprindeau sa imite gesturile, vorbele si chiar munca celor mai în vârsta. Pe masura ce cresteau în ani, ascultând mereu pe cei mari în mijlocul carora traiau vorbind despre mersul vremii, despre animale domestice si salbatice, despre lucrarile de zi cu zi sau de sezon, copiii  câstigau si o anumita experienta de viata. Într-o etapa urmatoare ei asistau la muncile câmpului, însoteau pe pastorii de turme sau pe plugari si încercau sa îndeplineasca ei însisi anumite lucrari.

Fetele continuau sa ramâna în casa în jurul mamei lor, care le deprindea cu lucrarile din interiorul gospodariei, ca gatitul mâncarurilor si torsul lânii.

Educația în familie lua sfârșit pe la 16-17 ani, când tânărul imbraca toga virilis. Cu acest prilej avea loc o ceremonie în cursul căreia tânărul, în față altarului zeilor protectori ai casei, depunea togă cu tiv si bulla, dedicându-le-o lor, apoi îmbrăca togă fără tiv, îmbrăcămintea caracteristică bărbatului-cetățean. După îndeplinirea sacrificiilor în cinstea divinităților protectoare ale căminului, tânărul era însoțit de către tată sau, în lipsă acestuia, de către tutore, și urmat de către celelalte rude în Forul român. Acolo, în clădirea tribunalului de pe pantă Capitoliului, era înscris în listele cetățenești, devenind astfel cetățean cu drepturi depline. Atunci i se dădea și numele complet, dacă nu-l primise cumva mai înainte. Ceremonia se încheia cu un sacrificiu pe Capitoliu și cu o masă în familie, la care erau invitați rude și prieteni. 

Tinerii de la țara nu cunoșteau aceste ceremonii; trecerea lor de la vârstă copilăriei la cea a tinereții, care avea loc tot în jurul vârstei de 17 ani, era marcată prin intrarea în serviciul militar. Acesta era un obicei străvechi căruia i se conformau în primele secole ale republicii și fii patricienilor; mai târziu însă situația s-a schimbat, în sensul că cei mai mulți reprezentanți ai clasei dominante își începeau la îmbrăcarea togii de cetățean ucenicia în vederea carierei politice, atașându-se pe lângă un personaj influent și cu experiență oratorica, pe care îl însoțeau la adunările politice sau la dezbaterile de la tribunale. 
Moartea unui membru al familiei era un alt prilej de întrunire a conclavului familial, în vederea împlinirii ritualurilor tradiționale. Ceremonia funerară avea mai multe etape, începând cu fază premergătoare decesului, când rudele își luau rămas-bun de la muribund și îi dădeau ultima sărutare (supremum osculum). Celui mort i se închideau ochii și după tradiție, era strigăt de mai multe ori pe nume (conclamatio), pentru că cei de față să se asigure că a încetat din viață. 
Mortul era apoi spălat, uns cu uleiuri parfumate și îmbălsămat, îmbrăcat în togă (bărbatul) sau stolă (femeia), i se punea pe cap o cunună funerară iar în gură sau în mână un obol (monedă) pentru luntrașul Infernului, Charon. De această operație se ocupau rudele sau antreprenorul de pompe funebre, după care mortul era depus cu picioarele spre ușă, pe un pat funebru, acoperit cu flori (lectus funebris) aranjat in atrium sau in vestibilum. Expunerea dură între trei și șapte zile, atât pentru a se putea constată că respectivul murise de moarte naturală, cât și pentru că familia și cunoscuții să-i poată aduce un ultim omagiu. În ziua înmormântării, mortul, era dus în cripta familiei, însoțit de un cortegiu funerar precedat de cântăreți din flaut și bocitoare de profesie, format din rude și prieteni în veșmânt de doliu. Românii au păstrat și obiceiul înhumării dar , până la oficializarea creștinismului (secolul IV), ei au practicat frecvent incinerarea. 
După depunerea mortului  aveau loc la  mormânt ceremonii pentru purificarea familiei de pângărirea morții. La 9 zile după înmormântare, familia oferea sufletului defunctului un sacrificiu  un banchet, la care se serveau mâncăruri simbolice: , linte, sare. 

Legea îngaduia afisarea doliului public doar celor mai apropiate rude. Traditia impunea în semn de doliu, mai ales femeilor, vesminte albe precum si absenta de la ospete si serbari publice pe toata durata lui.

După credința românilor, sufletele celor decedați (lares, manes) duceau o viață asemănătoare celei de aici, fie în mormânt, fie într-o regiune subterană, obscură, în care domnea zeul Orcus. Împărăția această a morților nu era însă izolată complet de lumea de aici, ci corespundea cu ea printr-o groapă făcută în pamant (mundus) în apropierea orașului sau satului și acoperită cu o piatra (lapis manalis). De trei ori pe an, la 24 august, 5 octombrie și 8 noiembrie, se ridica această piatră pentru că sufletele să iasă și să se ducă să-și vadă rudele. Pentru a liniști sufletele celor morți și pentru a scăpa de ele, românii celebrau așa-numitele Lemuria în zilele de 9, 11 și 13 mai. Lemures erau sufletele morților deveniți strigoi și venind printre cei vii că să facă răutăți. Pentru a scăpa de această primejdie, în zilele amintite mai sus, capul familiei se trezea la miezul nopții și umblă cu picioarele goale prin coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria spiritele și aruncând în spatele sau semințe de bob negru, fără a-și întoarce capul. De nouă ori repetă cuvintele: "Cu acest bob mă răscumpăr pe mine însumi și pe ai mei".          Dupa stropirea cu apa sfințită, lovea într-o placă de bronz și strigă încă de nouă ori: "Spirite ale strămoșilor mei, ieșiți afară". Românii credeau deci că strigoii veniți să sugă sângele oamenilor se repezeau la semințele de bob și datorită puterii magice a cuvintelor repetate de nouă ori, se depărtau de casă lăsând oamenii în pace. 

O categorie specială de suflete ale morților o formă aceea a criminalilor sau a celor care au sfârșit printr-o moarte năpraznică. Acestea se numeau larvae si erau considerate că raufacatoare, la fel cu cele ale morților deveniți strigoi. 
Obligațiile familiei la moarte și la înmormântare au fost codificate la români și respectate cu strictețe. Pe pietrele funerare era obiceiul să se scrie fraze augurale, între care cea mai obișnuită era: Sit tibi terra levis, menită să ușureze ieșirea spiritului din mormânt pentru a luă parte la mesele date de rude în amintirea să. În fiecare an, în ziua de 22 februarie, întreagă familie se adună acasă la o masă comună. În acea zi nu trebuia să se țină seamă de certurile familiale. La masă erau rezervate locuri pentru morți. Statuetele zeilor familiali prezidau masă această, la care se strângea laolaltă întreagă familie, vii și morții. 
În ceea ce privește viață cotidiană, românii luau 3 meșe zilnice: micul dejun (ientaculum), prânzul (prandium) și cină (cena). Primele două meșe nu erau prea consistente: ientaculum (între orele 7-9) se compunea dintr-un terci, completat de legume verzi, brânză, măsline, iar prandium (între orele 12-13) constă într-o bucată de pâine, carne rece, legune, fructe și puțin vin. Ambele meșe erau luate în grabă fără a se așterne masă. Oră la care începea cină varia în funcție de anotimp. Cină se pregătea în bucătăria casei, în gospodăriile modeste de către gospodină însăși, în cele bogate, de un numeros personal, condus de un bucătar șef, supravegheat îndeaproape de stăpână casei. 

Când erau musafiri la masă o cină completă constă în aperitive (ouă, salate, ciuperci, măsline), urmate de cel puțin 7 feluri de mâncare, apoi veneau deșertul și fructele. 
După ce se încheia masă propriu-zisă, urmă partea finală a cinei, comissatio, care constă în degustarea mai multor soiuri de vinuri, degenerând uneori într-o adevărată orgie bahică. 
Alcătuind o statistica a zilelor lucrătoare (dies faști) și a celor nelucratoare (dies nefaști), J. Carcopino, constată că totalul zilelor sărbătorite obligatoriu în Romă imperială se ridica la 182 de zile. Așadar, mai mult de o jumătate de an, populația Romei participă la spectacole și jocuri, instituite, conform tradiției, din timpuri imemoriale, în onoarea divinităților. 
În vremea republicii, jocurile ciclice, instituite în onoarea zeilor, constau mai mult în reprezentații dramatice, decât în curse de care, situație care se va schimbă în imperiu. 

Dintre toate plăcerile oferite de spectacole, românii au avut însă o preferința aparte pentru luptele de gladiatori. Prin decretele lui Augustus, luptele de gladiatori au constituit un spectacol la fel de oficial și obligatoriu, că și jocurile de teatru sau circ, și ele au devenit spectacolul imperial prin excelentă. 
În zilele în care magistrații sau împărații nu ofereau jocuri, românii își petreceau după.amiezile, căutând alte surse de divertisment. Pentru că îmbulzeala de pe străzile Romei nu era prielnică plimbărilor, promenadele se puțeau face în locuri special destinate, porticurile și mai ales grădinile publice. 
În secolul I  i. Hr. au apărut la Romă grădini întinse, adevărate parcuri, cum a fost cea care înconjura casă lui Cesar, lăsată de el prin testament poporului român, că loc de promenadă. Grădinile lui Lucullus, cele ale lui Maecenas unde se țineau întrunirile cercului literar sunt doar câteva. 
Au existat și grădini publice propriu-zise, destinate a servi că loc de plimbare pentru toți locuitorii urbei, Campus Codetanus, nemus Pompei (parcul lui Pompei). Cea mai plăcută recreere a după-amiezii pentru românii de ambe sexe era baia. 
La începutul epocii imperiale, băile publice se vor răspândi la Romă, la înmulțirea lor contribuind atât statul, cât și particularii, atrași de profiturile dobândite din exploatarea lor. 
 Termele reuneau încăperi pentru diverse tipuri de băi: baia uscată, echivalentul saunei moderne, baia caldă (caldarium), baia rece (frigidarium), baia călduță (trepidarium), piscinele (piscină) și căzile (alveus). De asemenea existau porticuri, grădini pentru promenade, saloane de odihnă, săli de gimnastică, cabinete de masaj, biblioteci, prăvălii.