Alimentația romanilor
Alimentaţia vechilor romani, în primele timpuri frugală, a devenit apoi destul de variată şi, ca mod de preparare, foarte diferită de a noastră. În Roma antică pâinea a ajuns un aliment comun abia în secolul al II-lea î.Hr. Până la acea dată, în loc de pâine se consuma un fel de fiertură, un terci, din mei sau din făină de grâu cu tărâţe, fierte în apă sau în lapte; la care se adăuga – după gust şi după posibilităţi – ouă, brânză, miere, condimente diferite, bucăţi de carne sau măruntaie. Acest terci a rămas până în epoca Imperiului mâncarea de bază, aproape zilnică, a celor săraci. Pâinea – din faină de grâu sau, mai modestă, de orz – a rămas mult timp un articol de lux. Era preparată de brutari – în timp ce în gospodărie se făcea lipia.
Baza alimentaţiei o formau legumele. Varza, ceapa, usturoiul, sfecla albă, lăptucile, castravetele, bobul şi lintea, ridichile, urzicile sau prazul erau legumele care – fierte şi pregătite cu untdelemn, oţet sau vin – constituiau hrana majoritatii populaţiei. Tăranii consumau carne de oaie şi de capră, extrem de rar carne de vacă;carnea de porc putea fi apreciata numai de cei avuti.Pentru mesele celor foarte bogati
se vânau cerbul şi mistreţul; iepurii erau îngrăşaţi în crescătorii. Dintre păsări (comune erau găina şi gâsca) cele mai apreciate la marile ospeţe erau fazanul, bibilica şi în special păunul îngrăşat.
Laptele dulce era folosit mai mult pentru prepararea mâncărurilor decât băut. Romanii beau mai ales lapte acru, de oaie şi de capră, foarte rar lapte de vacă. Pregăteau caşcaval şi diferite brânzeturi, condimentându-le cu tot felul de ierburi, de fructe şi de substanţe aromatice; în schimb, nu consumau deloc smântâna sau untul.
Deşi cunoşteau uleiul de nucă, de migdale, de susan, de rapiţă etc., romanii întrebuinţau în alimentaţie numai untdelemnul de măsline (care era totuşi foarte scump). Măslinele se consumau în mare cantitate, proaspete sau conservate; îndulcite cu miere se serveau ca aperitiv, fie ca desert. Smochinele, strugurii, alunele şi nucile se mâncau cu pâine. Conservate prin uscare, merele, perele şi prunele erau mâncarea frecventă a ţăranilor iarna.
Dar marea pasiune gastronomică a romanilor era peştele, precum şi numeroasele specii de crustecee şi moluşte. În timp ce peştele cel mai comun de mare şi de râu era la îndemâna oricui, la mesele celor bogaţi erau preferaţi sturionii şi calcanul; mai presus de oricare alţii însă, sola şi barbunul.
S-au păstrat numeroase reţete culinare şi multe informaţii privind bucătăria romanilor. În general, reţetele şi preferinţele lor – de pildă, pentru carnea anumitor animale (hârciog, măgar sălbatic) sau păsări (păun, flamingo, barză, cocor, papagal) – rămân foarte departe de gusturile lumii moderne. Carnea de porumbel de exemplu, era pregatită cu miere, curmale, piper, oţet, untdelemn şi muştar; ţiparul se servea cu piersici drept garnitură; iar alte specii de peşti erau preparaţi nu mai puţin straniu: cu prune, marmeladă de caise sau pireu de gutui. Romanii erau foarte lacomi de ciuperci, pe care însă le pregăteau cu miere de albine!
Dulciurile le pregăteau romanii folosind – ca elemente principale şi în cele mai neobişnuite combinaţii – mierea, brânza, vinul, grăsimea de porc, anasonul şi chimionul. Alte dulciuri preferate erau: omleta pregătită cu lapte, apoi acoperită cu miere şi cu piper; sau nuci, migdale şi curmale fierte în miere şi la urmă aromatizate cu felurite condimente picante. După dulciuri urmau fructele uscate şi vinul.
Ospete in Roma antica
Masa principală a unui roman era cina. Dimineaţa, romanii luau o mică gustare: pâine, brânză, măsline sau miere; iar la prânz, mâncare rece, de obicei rămasă din seara precedentă. În casele celor bogaţi bucătarii erau recrutaţi dintre sclavi. Fastul excesiv, de prost gust, de la mesele îmbogăţiţilor este ilustrat de cina dată de Trimalchio, descrisă de Petronius în Satiricon; Dar, în general vorbind, asemenea excese erau excepţii. În straturile sociale medii şi superioare cina cu invitaţi era o plăcută ocazie de întâlnire, de conversaţie, de destindere, de petrecere.
O asemenea cină, un ospăţ, începea de obicei pe la ora 3 după amiaza. În sufragerie, în triclinium erau aşezate de-a lungul pereţilor trei paturi-canapele – având în mijloc masa de servit -, pe care luau loc întinşi pe o parte, cu cotul drept sprijinit pe o pernă, câte trei persoane de fiecare pat-sofa. Numărul perfect de comeseni era de nouă. Invitaţii veneau însoţiţi de sclavi, care la intrare le scoteau încălţămintea înlocuind-o cu sandale uşoare; iar la plecare le luminau stăpânilor calea, cu torţe.
În epoca imperială a apărut faţa de masă. Şerveţele – care nu serveau la altceva decât să acopere locul pe care se aşeza comeseanul – erau de obicei aduse de acasă de invitaţi. Aceştia luau la plecare, înfăşurate în şervet, porţii din mâncările rămase – ceea ce era un compliment făcut amfitrionului. Farfuria se ţinea cu mâna stângă. Resturile, oasele, scoica stridiilor, etc. se aruncau pe jos. Ca tacâmuri – cuţite, linguri (bucăţile de carne se mâncau cu degetele) şi polonice pentru turnatul vinului în cupe, din castronul mare în care vinul era totdeauna amestecat cu apă. Furculiţa, folosită cum o folosim noi astăzi, va rămâne necunoscută până la sfârşitul secolului XVI – şi numai în secolul următor, la curtea franceză a Regelui-Soare, va apare furculiţa (până atunci numai cu doi dinţi) cu trei sau patru dinţi.
În timpul acestei ultime părţi a ospăţului comesenii, încununaţi cu coroane de flori, închinau în cinstea celor absenţi sau a celor prezenţi, ascultau lecturile făcute de un sclav instruit, sau jucau jocuri de noroc. La ospeţele date de cei foarte bogaţi seria divertismentelor putea fi eventual completată cu performanţele cântăreţilor, instrumentiştilor, dansatoarelor, balerinilor, bufonilor sau acrobaţilor.